SFÂNTUL IOAN
IACOB DE LA NEAMŢ
Acest vas ales al lui Dumnezeu a fost odrăslit în
pământul binecuvântat al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în
satul Crăiniceni, care pe atunci făcea
parte din comuna Horodiştea, fostul judeţ Dorohoi, iar acum aparţine comunei
Păltiniş, judeţul Botoşani (1). Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau
ţărani simpli, dar foarte credincioşi. Naşterea primului copil a pricinuit mare
bucurie în această familie de oameni cu viaţă aleasă şi cu frică de Dumnezeu.
Bucuria însă a surâs numai o zi sau două, căci starea sănătăţii tinerei mame se
înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. De aceea s-au grăbit să-l boteze pe prunc,
punându-i numele de Ilie, deoarece se născuse îndată după sărbătoarea acestui
mare prooroc. Timp de şase luni cât a mai trăit Ecaterina, soacra ei Maria n-a
cunoscut odihnă. Îndată după moartea soţiei sale, tatăl copilului a primit
ordin de concentrare. Revenind acasă după câteva luni, s-a recăsătorit şi în
scurtă vreme a plecat pe front, dându-şi apoi viaţa pentru patrie.
Bătrână şi cu puterile împuţinate, văduvă de mai
mulţi ani, Maria Iacob a rămas să-şi crească nepotul orfan, renunţând la visul
de a se călugări. L-a îngrijit ca cea mai bună mamă, agonisindu-i cele de
trebuinţă, dar şi învăţîndu-l din cea mai fragedă vârstă evlavia adevărată. L-a
deprins cu rugăciunea şi l-a dus regulat la sfintele slujbe din biserica
satului. Neîncetat se ruga lui Dumnezeu, Tatăl orfanilor şi apărătorul celor
sărmani, să-l crească şi să-l ocrotească pe micul ei nepot. Atotţiitorul a
învrednicit-o pe evlavioasa femeie ca timp de zece ani să poarte de grijă
acestui vlăstar ales, îndrumându-l pe calea cea binecuvântată a slujirii lui
Dumnezeu.
În septembrie 1920, copilul a urmat şcoala din
satul Crăiniceni, fiind mereu fruntaş la învăţătură şi având o purtare
pilduitoare. Îndată ce a învăţat să citească, a început să-şi îmbogăţească
sufletul cu îndemnurile scrierilor sfinte. Cu drag îi citea bătrânei din
vieţile sfinţilor şi din alte cărţi de zidire sufletească pe care i le aduceau
unele maici de la mănăstirea Agafton, prietene ale sale. Astfel de cărţi îi vor
fi dascăli nedespărţiţi, după moartea bunicii. Când a venit la Neamţu, avea cu
sine câteva din aceste cărţi care i-au hrănit copilăria şi tinereţea. În 1924,
simţindu-şi sfârşitul aproape, Maria Iacob l-a încredinţat pe nepotul iubit
feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia, Ilie, acum în clasa a III-a,
s-a bucurat de o bună îngrijire şi de aceleaşi îndrumări creştineşti pentru
viaţă.
Moartea bătrânei încheia o etapă unică a
copilăriei viitorului ieromonah şi pustnic. Niciodată el n-o va putea uita pe
bunica cea cu chip de sfântă, care l-a iubit atât de mult. Versurile de mai
târziu ale cuviosului mărturisesc cât de adâncă a fost durerea copilului de
atunci la pierderea celei care-i ţinuse loc de mamă şi de tată până la vârsta
de 11 ani. Cât de duioasă este amintirea ei se vede din poezia intitulată Dorul
bunicii (2). La citirea acestor versuri, gândul te poartă către pilda altor
sfinte femei care au dat Bisericii bărbaţi cu nume nepieritoare, precum
Macrina, bunica Marelui Vasile, sau Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur.
O altă poezie, În braţele părinteşti (3), arată
cât de mult se simte îndatorat cuviosul bunicii sale, mai ales pentru educaţia
duhovnicească primită: «Bunica, – spunea el – , Dumnezeu s-o ierte, / Mi-a
semănat de timpuriu / În suflet tainele credinţei / Şi rodul lor mă ţine viu. /
O, scumpa mea, bătrână sfântă, / Eu tot ce am îţi datoresc, / Căci m-ai adus la
cunoştinţa / Părintelui Celui ceresc».
Cu o adâncă înţelegere a vieţii, aşa cum se
întâlneşte de obicei la copiii încercaţi de necazuri la o vârstă atât de
timpurie, trist şi interiorizat, alesul Domnului a absolvit apoi gimnaziul
Mihail Kogălniceanu din Lipcani. Bacalaureatul l-a trecut în1932, cu rezultate
foarte bune. Citea adesea din Sfânta Scriptură, din unele opere literare,
medita la faptele din istoria universală. Se ştie că încă de atunci scria
versuri, fiind apreciat de către profesorii săi de limbă română (4).
Firea sa profund religioasă, precum şi educaţia
primită l-au determinat, după terminarea liceului, să îmbrăţişeze viaţa
monahală, Închinându-se în bisericuţa satului, pusă sub ocrotirea Sfântului
Ierarh Nicolae, şi sărutând cu lacrimi mormintele părinţilor şi bunicii,
tânărul Ilie, în vârstă de numai 20 de ani, s-a îndreptat spre mănăstirea
Neamţu. Era chiar în ziua de 15 august 1933, praznicul Adormirii Maicii
Domnului, ocrotitoarea călugărilor. Arhimandritul Claudie Derebreanu, pe atunci
frate în acest aşezământ, mărturiseşte: „…eram în faţa mănăstirii când a apărut
un tânăr uscăţiv şi blând, cu ochi albaştri, adevărate lumini ale sufletului
sau. Îmbrăcat simplu, cu pălărie şi bagajul în mână, s-a închinat smerit în
faţa icoanei «Înălţarea Domnului», din faţa clopotniţei de la intrarea în
mănăstire” (5).
La câteva zile de la venirea sa la Neamţu,
stareţul de atunci, viitorul patriarh Nicodim al Bisericii Ortodoxe Române, i-a
primit cererea de închinoviere. Viaţa de mănăstire i-a plăcut tânărului Ilie în
mod deosebit. După cum singur va mărturisi, a socotit întotdeauna că aceasta
este pentru el un liman al mântuirii: „Frumuseţea slujbelor, mai ales cele de
noapte, blândeţea călugărilor, iscusinţa duhovnicilor, liniştea munţilor şi
darul Duhului Sfânt care se odihnea în inima lui l-au legat pe acest fericit
tânăr de viaţa monahală. Mănăstirea Neamţu, care timp de şase veacuri a crescut
zeci de mii de călugări, dintre care unii au ajuns la măsura desăvârşirii, a
devenit pentru rasoforul Ilie Iacob o adevărată şcoală a evlaviei şi formării
sale duhovniceşti”.
La început i s-a încredinţat ascultarea de ajutor
al cunoscutului farmacist de aici, Iov Schimnicul. Stareţul intenţiona chiar
să-l trimită la Facultatea de Medicină. Pe de altă parte, râvna sa fără margini
îl îmboldea spre osteneli mai multe şi mai grele. O poezie scrisă în acea vreme
(6) arată cât de puţin îl mulţumeau pe începător eforturile sale călugăreşti.
Cererea de plecare la Locurile Sfinte nu i-a fost însă luată atunci în seamă,
pe motivul că nu satisfăcuse serviciul militar.
De la Bucureşti nu s-a întors deîndată la
mănăstirea Neamţu. Dorind să cunoască mai amănunţit viaţa chinoviilor
româneşti, a vizitat câteva aşezări monahale din Oltenia. Ar fi dorit să-şi
găsească un loc mai liniştit şi se îndrepta cu gândul îndeosebi spre Frăsinei.
Ajungând însă la mănăstirea Turnu din episcopia Argeşului, a fost impresionat
de frumuseţea locului, de tradiţia monahală, de chiliile săpate în piatră,
mărturii ale unei vieţi schimniceşti deosebite. Hotărându-se să se stabilească
aici, rasoforul Ilie Iacob cere să fie primit şi să facă ascultarea unde va
socoti de cuviinţă conducerea mănăstirii. Caracterizarea stareţului Calist din
7 iunie 1934 este elogioasă şi convingătoare: „Acest frate se află aici din
martie a.c. şi dă probe de adevărată convingere şi iubire către viaţa
monahicească şi către această sfântă mănăstire”.
La Turnu n-a stat multă vreme, căci a fost chemat
la Dorohoi să-şi satisfacă serviciul militar. Plecând acum, de la Turnu, nu va
mai putea reveni niciodată aici. În arhiva episcopiei Argeşului se păstrează
cererea adresată de fratele Ilie Iacob episcopului Nichita, datată 22 octombrie
1935, în care, după ce prezintă câteva aspecte legate de vieţuirea sa la
mănăstirea Neamţu şi Turnu, arată că este chemat înapoi la Neamţu atât de către
stareţ cât şi de către mitropolitul Moldovei (care era atunci Nicodim Munteanu,
fostul lui stareţ) şi cere ieşirea definitivă de la mănăstirea Turnu.
Deşi a stat atât de puţin în această chinovie, a
lăsat tuturor o impresie excepţională. Fostul stareţ al mănăstirii Turnu îşi
aminteşte şi astăzi: „Era foarte cuvios. Nu lipsea de la slujbele bisericii
ziua şi noaptea şi făcea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea. Eu îl
respectam ca pe un om de omenie, de nădejde… Mi-a părut foarte rău de el şi
m-am ruşinat că a plecat un astfel de om de la mine” (7).
S-a întors la Neamţu, chemat de fostul stareţ,
ajuns mitropolit al Moldovei. I s-a dat acum ascultarea de bibliotecar. A putut
astfel să descopere singur comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor
Părinţi şi ale cărţilor de teologie pe care le studia cu multă stăruinţă.
La scurt timp de la revenirea la mănăstirea de
metanie, supunându-se ordinului de încorporare, rasoforul Ilie Iacob a fost
repartizat să îngrijească bolnavii din infirmeria unui regiment de infanterie
din Dorohoi. Şi aici s-a dăruit cu toată fiinţa sa misiunii încredinţate.
Ostaşii îngrijiţi de el i-au purtat peste ani o amintire plină de recunoştinţă
(8). În Duminici şi sărbători i se permitea să participe la sfintele slujbe
chiar în haine monahale.
După terminarea serviciului militar, el s-a întors
la mănăstirea Neamţu. Statornicia şi buna sârguinţă a tânărului rasofor l-au
determinat pe stareţul de atunci, arhimandritul Valerie Moglan, să-l tundă în
monahism, la 8 aprilie 1936, în biserica Înălţarea Domnului. După rânduială, i
s-a schimbat numele de la botez în Ioan, naş şi părinte duhovnicesc al noului
călugăr fiind ieromonahul Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu.
Într-una din scrisorile care însoţesc fotografia tunderii sale monahale,
cuviosul anunţa evenimentul în cuvintele: „În miercurea Sfintelor Patimi am
avut marea bucurie, căci am primit marele chip îngeresc de monah”; iar mai
departe adaugă o explicaţie: „Cu aceste haine mergi la biserică, te
împărtăşeşti şi te aşezi în mormânt cu capul pe o cărămidă, care arată pământul
din care ai fost făcut” (9). Se vede din cuvintele de mai sus cât de adâncă era
înţelegerea stării călugăreşti la acest tânăr monah, care încă de atunci cugeta
la moarte, gând care i-a rămas toată viaţa un imbold spre autodepăşire, spre
sporire tot mai înaltă pe calea desăvârşirii.
În scurta perioadă pe care a mai petrecut-o la
mănăstirea Neamţu, Cuviosul Ioan şi-a îndeplinit cu multă râvnă ascultările ce
i s-au încredinţat: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor la Şcoala
monahală, în care se pregăteau fraţii începători, predând aici limba română (10).
Smerenia şi blândeţea, râvna şi ascultarea, dragostea fără margini faţă de
viaţa călugărească l-au făcut iubit şi apreciat de toţi vieţuitorii mănăstirii.
Se nevoia cu citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu
postul şi cu rugăciunea. Mânca puţin, iar noaptea dormea numai câteva ceasuri.
În posturi se retrăgea la schiturile Icoana sau la Pocrov, iubind mult liniştea
şi singurătatea (11).
Sufletul său curat şi înclinat din copilărie spre
lucrarea celor sfinte tânjea însă după adevărata viaţă isihastă, după o şi mai
aspră înfrânare ascetică. Dorea mai ales să ajungă la Locurile Sfinte, să se
închine la Sfântul Mormânt al Domnului, să se nevoiască în ţara în care s-au
desăvârşit atâţia dintre marii ostaşi ai Duhului din vechime despre care
vorbeşte Patericul. În una din poeziile sale de mai târziu, monahul poet avea
să mărturisească: „În lumea asta trecătoare, / Am căutat limanul sfânt, / Pe
care l-am visat odată, / Dar nu se află pe pământ, / …Un singur ţărm acum
rămâne, / Străin de valul cel lumesc: / Ierusalimul cel din ceruri, / În calea:
lui să mă grăbesc” (12). Când scria aceste versuri, trecut prin multe centre
aghiopolite, autorul nu mai dorea altceva decât să ajungă în Ierusalimul cel de
sus. La tinereţe însă, închinarea la Locurile Sfinte era un vis scump, hrănit
cu lecturile unor cărţi de călătorie, scrise de pelerini evlavioşi. Înfăptuirea
acestui vis a fost urmărită cu o tenacitate neclintită.
În 1936, postind şi rugându-se, s-a spovedit şi
s-a împărtăşit, apoi a plecat spre Ţara Sfântă, împreună cu ostenitorii din
mănăstirea Neamţu, monahii Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat. Costul
călătoriei a fost plătit de Cuviosul Ioan, din partea de moştenire ce-i revenea
de la părinţi. Ajuns în portul Haifa, cu adâncă înfiorare duhovnicească a
călcat pe urmele Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli, închinându-se în sfintele
locaşuri din Ierusalim, din Betleem, din Hebron (unde s-a gândit chiar să se
închinovieze) şi din alte locuri. După ce a vizitat cele mai importante
localităţi biblice de aici, Cuviosul Ioan a pustnicit doi ani într-o peşteră
din pustia Iordanului (13).
Deşi trăia în această pustie dorită de el, n-a
uitat de pământul patriei şi de frumuseţile lui, pe care le cântă într-o
frumoasă poezie intitulată Răspuns unui frate iubit din ţară (14), dedicată lui
Claudie Derebreanu, întors de aici la mănăstirea Neamţu. Ca toţi oamenii mari
la suflet, el a purtat ţara în inimă, şi depărtarea de patria sa a resimţit-o
ca pe o grea încercare, ca pe o „moarte” – în sensul supremului sacrificiu pe
care monahul îl acceptă cu gândul la Patria cerească.
După doi ani de pustnicie în deşertul de lângă
Iordan, cuviosul român s-a închinoviat la mănăstirea Sfântul Sava, această
străveche şi vestită aşezare monahală ortodoxă (15). Era pe vre-mea Patriarhului
Timotei al Ierusalimului (1955). Departe de patrie, Cuviosul Ioan se mângâia cu
prezenţa altor cinci călugări români, între care, ieromonahul Ignatie
Rădulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan şi monahul Ştefan, mare sihastru în
peşteră (16). Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât
continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale
poporului nostru dreptcredincios cu Ţara Sfântă. Se ştie că la Sfântul Sava au
vieţuit călugări români, alături de greci, încă din secolele al XVI-lea –
XVII-lea (17).
În mănăstirea aceasta, fericitul Ioan s-a nevoit
timp de opt ani, urmând şi întrecând pe mulţi cu aspra sa osteneală. Nu lăsa să
treacă fără folos nici o clipă. Având cunoştinţe medicale, se îngriijea de
bolnavi, fiind socotit de preoţi drept „doctorul” mănăstirii. A îndeplinit
totodată şi alte ascultări: paraclisier, ghid, ajutor de econom şi bibliotecar.
Împletea statornic ascultarea cu rugăciunea, privegherea cu înfrânarea. A
învăţat repede limba greacă şi a început să cerceteze vestita bibliotecă a
mănăstirii, descoperind în ea străvechi comori de învăţătură duhovnicească.
Citea şi traducea în româneşte părţile care i se păreau mai deosebite,
silindu-se totodată să transpună în viaţă normele duhovniceşti ale marilor
înaintaşi. Aici a desăvârşit el lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice,
despre care a şi scris câteva pagini folositoare creştinilor (18). De aceea a
fost mângâiat de Dumnezeu cu unele harisme sau daruri sufleteşti, care spală
cugetul de întinăciune. Iubea privegherile de toată noaptea, deprinzându-şi
mintea să gândească numai la cele duhovniceşti. Era cunoscut de toţi pentru
viaţa sa călugărească foarte aspră, de post, de rugăciune, de pază a
gândurilor. Însuşi Patriarhul Ierusalimului îl aprecia pentru nevoinţele lui,
iar în anul 1945, l-a „prohirisit” schimnic; de acum, el a mai înmulţit încă
nevoinţele călugăreşti, râvnind să urmeze pilda marilor părinţi ai pustiei din
vechime.
Desigur că ar fi rămas la mănăstirea Sfântul Sava
până la moarte. Avea aici liniştea mult dorită, iar numeroasele peşteri din jur
îi ofereau locuri potrivite pentru retragerile sale pustniceşti. Domnul a
rânduit însă altfel. Biserica Ortodoxă Română posedă două locaşuri de cult la
Locurile Sfinte: o biserică şi un cămin românesc la Ierusalim şi o biserică la
Iordan, lângă Ierihon, pe locul unde a botezat Sfântul Ioan Botezătorul. După
cel de al doilea război mondial, schitul românesc de la Iordan avea nevoie de
un preot şi egumen iscusit, pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi pentru
primirea şi îndrumarea pelerinilor români care veneau să se închine în aceste
locuri istorice ale creştinătăţii.
Superiorul Bisericii Ortodoxe Române din
Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (în prezent întâistătătorul
arhiepiscopiei ortodoxe române din America), a propus Patriarhiei Române
hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob pe seama schitului românesc de
la Iordan. Recomandarea Cuviosului Ioan este profund grăitoare: „Susnumitul, pe
lângă pregătirea şi cunoştinţele bisericeşti, este dăruit de Dumnezeu cu viaţa
aleasă monahală, cu pregătire duhovnicească, câştigată în petrecerea unei vremi
îndelungate, mai bine de opt ani, în cea mai însemnată mănăstire din Palestina,
cum este cunoscută mănăstirea Sfântul Sava. Este apoi obişnuit cu viaţa de
pustie…”. Cu alt prilej, acesta adaugă: „Părintele Ioan Iacob este un călugăr
cunoscut de acasă, călugărit la mănăstirea Neamţu, unde a petrecut doi ani,
apoi alţi doi i-a petrecut într-o peşteră din pustia Iordanului şi opt ani în
mănăstirea Sfântul Sava; are studii secundare (bacalaureatul), cunoaşte limba
greacă, araba şi ceva englezeşte. Este foarte nevoitor în viaţa călugărească,
face cinste călugărismului românesc” (s.n.) (19).
Luând în considerare această călduroasă
recomandare, Patriarhia Română l-a numit pe Cuviosul Schimonah Ioan Iacob, în
1947, egumen al schitului românesc, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, de pe
valea râului Iordan. În mai 1947, Patriarhul Ierusalimului răspunde
Patriarhului Nicodim, arătând că Monahul Ioan Iacob a fost hirotonit diacon de
către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei (20). Cuviosul schimonah român a
avut bucuria să primească ambele hirotonii în cadrul unor Sfinte Liturghii
săvârşite chiar în cuvucliul (rotonda) Sfântului Mormânt (21). Cei care l-au
cunoscut spun că adeseori el petrecea noaptea în biserica de aici şi, atunci
când nimeni nu-l deranja, rămânea timp îndelungat cu fruntea lipită de lespedea
Mormântului Sfânt, rugându-se cu lacrimi, pe care le ştergea apoi pentru a nu
lăsa urme de umezeală. Cuviosul trăia astfel în cea mai mare apropiere cu
Mântuitorul. Spunea uneori: „Sunt atât de fericit aici, încît n-aş mai ieşi din
locul acesta, unde doresc să rămân mereu cu Domnul Iisus în viaţă şi în gând”.
Cuviosul Ieroschimonah Ioan a stăreţit cu multă
evlavie schitul românesc de la Iordan, vreme de aproape şase ani (1947-1952).
Ajutat de unii călugări şi credincioşi români, a construit mai multe chilii
lângă biserică, atât pentru vieţuitorii călugări cât şi pentru pelerinii care
poposeau în acel loc. Săvârşea cu multă evlavie slujbele în limba română. Acest
schit era pentru el o oază românească. Mai târziu, fiind internat la spitalul
„Augusta Victoria” de pe muntele Măslinilor (Eleonului), de unde se vedea valea
Iordanului, a scris o frumoasă poezie pe care a şi intitulat-o Singura
mângâiere românească: „Mă uit adeseori în zare / Din munte sus, de la spital, /
Să văd lucind un colţ de mare / Şi nişte arbori mai la deal. / La vale unde
albăstreşte / Se scurge apa din Iordan, / Iar unde lunca se zăreşte / În
schitul Sfântului Ioan / …O, leagăn sfânt de mângâiere / Al sufletului meu
pribeag ! / Privind, mai uit a mea durere, / Că tare ne erai tu drag. / Ascuns
în mijlocul pustiei, / Pe malul sfântului Iordan, / Acest lăcaş al României /
Ne-a fost la toţi ca un liman. / Iar noi, străini în dezbinare / Ca oile fără
cioban, / Mai dobândeam o alinare / La Schitul Sfântului Ioan. / În limba
noastră românească / Puteam aici a ne ruga / …Comoară sfântă, neînţeleasă / Şi,
raiule duhovnicesc, / Tu ţii ascunse multe taine / De-a sufletului românesc”
(22).
Cuviosul poet nu-şi dorea alt locaş de odihnă
veşnică decât această „mângâiere românească”: „Gândirea mea acolo zboară, Ca la
un tainic ostrov sfânt, / Că mult doream odinioară / Să-mi fie locul de
mormânt” (23). Mai târziu, când, după ani de vieţuire în peştera din pustiul
Hozevei, nu nădăjduia alt loc de mormânt decât chiar această peşteră a
nevoinţelor sale duhovniceşti, înstrăinatul zice, într-o poezie adresată
ucenicului său: „Şi dacă-ţi vine întristare / Aproape de mormântul meu, /
Atunci să mergi la schitul nostru /Că – nevăzut – mă duc şi eu. / Să mergi
acolo primăvara, / Când toate jos se veselesc / Şi când se văd trecând cocoare
/ Spre plaiul nostru românesc. / Acolo să citeşti cântarea / Blagoslovitului Iordan
/ Şi apa va ţinea isonul / la viersuirea lui Ioan…” (24). Între peştera-mormânt
şi oaza românească de la Iordan ar fi dorit nu numai perpetuarea unei legături
spirituale, ci şi o legătură materială, văzută, pe care o putea constitui
pârâul ce curge prin faţa peşterii sale (numit în Sfânta Scriptură Cherit, azi
Wadi Qilt) şi se varsă în Iordan nu departe de schitul românesc: „De acum,
pârâule zburdalnic, / Când treci la vale mai năvalnic, / Să treci pe lângă
Schitul nostru, / Ducându-i nişte pietricele / Din preajma locuinţei mele. / Să
mergi pe-aicea mai agale / Că, iată, te aşteaptă-n cale / O stâncă veche cu
„scrisoare” / De la românul Teofan, / S-o duci cu vremea la Iordan. / Acolo
slova românească / Mai este cine s-o citească / Şi poate va aduce-aminte / Că
s-au aflat la „Sihăstrie” / Şi fraţi din scumpa Românie” (25).
Locul acesta de lângă Iordan, cu bisericuţa
românească, a fost cel mai iubit de către Cuviosul Ioan dintre toate
sihăstriile pe unde a vieţuit. Şi-a dorit mormântul aici. Deoarece trupul său
aflat nestricăcios a fost luat din peştera de la Hozeva, dragostea şi evlavia
urmaşilor ar trebui să aibă în vedere, când împrejurările o vor permite,
strămutarea moaştelor marelui nostru cuvios în locaşul românesc pe care l-a
iubit atât de mult.
În acest loc, în care s-a simţit mai acasă, unde
sufletul său de poet se îndulcea nu numai de frumuseţea naturii, de ciripitul
păsărilor, de amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma
Iordanului, ci şi de mireasma limbii strămoşeşti, virtuţile Cuviosului
Ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devenise
duhovnicul multor călugări din părţile acelea, români, dar şi greci. Mulţi
pelerini români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau
la iscusitul duhovnic şi primeau Sfânta Împărtăşanie din sfinţitele sale mâini.
Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat şi îmbelşugat, cu respectarea Tainei
Spovedaniei, curgeau cuvinte de mângâiere şi întărire duhovnicească. Ostenea zi
şi noapte, împlinindu-şi cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos.
Săvârşea cu multă evlavie sfintele slujbe, sta de vorbă cu fraţii călugări sau
cu credincioşii ce treceau pe acolo, lucra în grădină, alteori scria; noaptea
se retrăgea în tufişurile de pe malul Ior-danului, rugându-se până către ziuă.
Uneori mergea timp de mai multe zile în deşertul Iordanului, petrecând singur
în post desăvârşit, în rugăciuni şi metanii.
În timpul liber, cuviosul scria versuri. Se pare
că aici, lângă Iordan, talentul său poetic a rodit pe deplin. Îl inspirau
deopotrivă curgerea Iordanului, exuberanţa naturii înverzite în lunile
primăverii, sfintele amintiri ale trecutului, rugăciunile şi cântările în limba
strămoşească. “Părintele Ioan Iacob – scrie unul din biografii săi – avea un
suflet mare, o minte curată, limpede ca apele Iordanului… El nu ar fi putut
trăi în pustie, fără rugăciune şi cântare duhovnicească. Cea dintâi curăţă şi
aprinde, iar cea de-a doua mângâie şi linişteşte! Poezia lui este o rugăciune
de mângâiere, o cântare duioasă de pustie picurată de bucurie şi lacrimi” (26).
Nu scria cu gândul să-şi facă un nume de poet. Versurile îi ţâşneau din
sufletul preaplin, erau „scântei” ale unei inimi prea fierbinţi, cum spune el
însuşi într-o fru-moasă poezie intitulată Scântei din inima: „Versul cel cu
patru strune / Îmi aduce mângâiere, / Totdeauna când mă aflu / La necaz şi la
durere. / Ca din cremene scânteia, / Versul la necaz s-aprinde, / – Într-un
chip cu totul tainic – De la inima fierbinte. / Când necazuri sunt mai multe /
Şi zăgazuri mai înalte, / Versurile – prin minune – / Izvorăsc atunci mai
calde! / Fierbinţeala dinlăuntru, / De la inimă plecând, / Mă trezesc
întotdeauna / Versuri prea duios cântând. / Când durerea mă răpune / Şi
puterile se frâng, / În şiraguri nesfârşite / Versurile mele plâng. / Iar când
am vreo bucurie / Şi cu duhul mă aprind, / Inima atunci săltează, / Slavoslovii
versuind! / Dacă vrei să ştii vreodată / Ce simţea inima mea, / Cetitorule
iubite, / De la versuri vei ana!” (27).
În această poezie reprodusă integral se exprimă
semnificaţia şi locul creaţiei în viaţa Cuviosului Ioan. Poezia este pentru el
expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc. Prin poezie asemenea lui
Adam în rai, el dă nume trărilor interioare, frumuseţilor acelui rai, care se zidea
în sufletul său plin de Dumnezeu. Mai ales aici, lângă Iordan, unde natura e
mai bogată, înstrăinatul şi-a întors gândurile spre plaiurile înverzite ale
şesurilor natale. În versuri străbătute de adânci simţăminte patriotice, el
evocă frumuseţile locurilor româneşti. Îşi aduce aminte astfel de cei dragi,
zugrăvind în versuri pline de duioşie chipul bunicii, al părinţilor, al tuturor
celor rămaşi în urmă. Poeziile din această perioadă constituie pentru noi o
mărturie profund grăitoare asupra înălţimilor duhovniceşti pe care le atinsese
Cuviosul Ioan. Ca şi la creatorul anonim al Mioriţei, sufletul românesc este
nedespărţit de matricea lui ortodoxă.
Nu era însă satisfăcut cu ostenelii sale. Dorea să
se smerească şi să se strunească şi mai mult, într-un loc pustiu, pentru a fi
vrednic de moştenirea marilor anahoreţi ai pustiei din epoca de aur a
Bisericii. Socotea că la Iordan este prea mult înconjurat de pelerini şi de
griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciunea desăvârşită. De aceea,
fiind şi internat în spital pentru o boală care se agrava tot mal mult,
râvnitorul ostaş al Duhului se hotărăşte să lase altuia „crucea” stăreţiei.
Într-o scrisoare adresată unor călugări români din
Ţara Sfântă, el îşi motivează astfel plecarea de la schitul românesc: „Părăsirea
Iordanului n-a fost fără durere pentru inima mea atât de simţitoare pentru
podoabele firii. Iordanul a fost pentru mine ca un rai pământesc, bogat atât în
daruri duhovniceşti cât şi în cele fireşti. Aproape în fiecare seară stam până
târziu sub chiparoşii de la Schit, admirând frumuseţile naturii, în liniştea
fermecătoare a unui colţ al grădinii din preajma bisericii, adâncindu-mă în
cugetări. Firea mea visătoare nu se mai sătura de frumuseţile acelui colţ
blagoslovit de Dumnezeu”.
Într-o altă scrisoare de la Iordan, trimisă
monahului Ioanichie Pârâială, cuviosul zice: „Din cauza bolii, fiind suferind
de albumină, care s-a agravat în ultima vreme, …sunt nevoit – din cauza
căldurilor de la Iordan – să vieţuiesc, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh
Timotei al Ierusalimului, în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul”. Iar mai
departe, cu grija pentru acel schit, scrie : „Şi ai în pază biserica şi toate
bunurile Schitului, până ce … Patriarhia Română va reglementa administraţia
Schitului, …numind un nou egumen”. Şi adaugă: „Nu ştiu dacă voi putea să mai
ridic de jos sarcina egumeniei”.
Plecând de la Iordan cu trupul, el a rămas legat
necontenit cu sufletul de aceste minunate locuri. Mai multe poezii scrise în
timpul petrecerii sale în peştera din Hozeva sunt închinate Iordanului şi
schitului în care a stăreţit. Astfel, în poezia Icoane vechi, cuviosul scrie:
„Iordane preablagoslovite, / Izvorule duhovnicesc, / Când viaţa mea se
amărăşte, / Mereu la tine mă gândesc. / …Cu minunate păsărele,/ Cu florile
bătrânei lunci, Te văd împodobit şi-acum / Precum te cunoşteam atunci. / În
valea ta cea răsfăţată, / La Schitul nostru românesc, / Acelaşi farmec mi
s-arată, / Aceeaşi linişte simţesc / …În cântecul de păsărele, / În mersul
apelor grăbit, / Eu simt şi astăzi armonia.” Din „Ostrovul blagoslovii” (28).
Imaginea Iordanului revine şi în alte poezii: Mori de la Iordan, Singura
mângâiere românească, Cu gândul la Iordan, Semne de jale la Iordan de vale ş.a.
Cuviosul Ioan a petrecut ultimii opt ani din viaţa sa pământească (1952-1960),
în cea mai severă schimnicie, găsindu-şi adăpost în preajma mănăstirii Sfântul
Gheorghe Hozevitul (29). În pereţii stâncoşi care străjuiesc de o parte şi de
alta pârâul Hozeva, se află mai multe peşteri-schituri, între care şi Sfânta
Ana, unde s-a nevoit şi s-a săvârşit Cuviosul Ioan Iacob cel Nou – cum i se mai
spune de către unii credincioşi din alte părţi.
În mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi în
peşterile din jur au vieţuit şi alţi călugări români. În prezent se mai află
acolo pustnicul moldovean Ioanichie Pârâială, care a trăit o vreme la Sfânta
Ana împreună cu monahul preot.
Peştera în care a schimnicit acesta din urmă este
aşezată în pustiul Ruva, pe peretele stâng al pârâului amintit, la vreo trei
kilometri mai jos de mănăstire. Intrarea ei se află la o înălţime de şapte
metri faţă de cursul văii (de fapt numai iarna mai curge apă abundentă, pe
acolo, căci încă din vremea lui Irod cel Mare s-a construit un apeduct mai
sus). Peştera are trei încăperi. În prima dintre ele, de aproximativ 12 metri
pătraţi şi înaltă de până la doi metri, se află o firidă, dăltuită în piatră şi
încadrată de două icoane, care ţine loc de prestol. Aici petrecea mai mult
cuviosul, în post şi rugăciune. Noaptea se odihnea pe o rogojină aşternută pe scândură.
La acesta se ajunge de jos, din vale, pe o scară. A doua încăpere, la care se
trece din prima printr-o scobitură făcută în piatră, are dimensiunile de 2 x 3
m. Aici îşi lua pustnicul sărăcăcioasa hrană de schimnic (pâine, posmagi,
măsline, ceai, cafea). Puţinele alimente proveneau de la mănăstirea Sfântul
Gheorghe Hozevitul, de care ţinea peştera. Schimonahul Ioanichie Pârâială,
ucenicul său apropiat, primea – pentru ascultările făcute în cadrul lavrei –
merinde şi pentru ei. Cea de a treia cameră este socotită peştera mormintelor.
Aici a fost îngropat cuviosul român, iar la înmormântarea sa s-au găsit şi
osemintele altor pustnici care s-au săvârşit mai înainte. La această încăpere
se ajungea tot din vale, folosindu-se aceeaşi scapi, care, după utilizare, se
trăgea sus, spre a se evita accesul răufăcătorilor. Peştera era dotată cu o
cisternă, săpată în stâncă, unde în timpul ploios de iarnă se acumula apa
necesară vieţuitorilor de aici. Mai târziu s-a făcut o instalaţie, apa
aducându-se din pârâul Hozeva.
În această aşezare săracă s-a smerit si s-a rugat
Cuviosul Ioan în ultimii ani ai vieţii sale, răbdând frigul, foamea, setea,
arşiţa, boala şi lipsurile de tot felul şi multe ispite. Cu darul Sfântului Duh
şi prin multa sa nevoinţă a trecut bărbăteşte peste toate greutăţile şi
încercările. Cea mai mare parte din zi şi din noapte stăruia în priveghere,
fiind om al desăvârşitei rugăciuni. Mânca numai o dată pe zi, seara, şi se
mulţumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi
sau traducea din limba greacă scrieri folositoare de suflet. Se recrea cântând
imne duhovniceşti – căci avea glas frumos şi dulce – şi compunând poezii.
Săvârşea pravila călugărească în paraclis din peşteră. Din când în când, mai
ales la sărbătorile mari, slujea în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe
Hozevitul. Cu aceste prilejuri, cobora de seara din peşteră şi venea aici, lua
parte la privegherea de toată noaptea şi apoi slujea în soborul Sfintei
Liturghii, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. După ce lua masa împreună cu
ceilalţi părinţi în trapeza mănăstirii, se întorcea la peşteră.
Cu sufletul plin de harul lui Dumnezeu, cu inima
sa curată, afierositul schimonah găsea tainice frumuseţi chiar în pustia în
care se afla sălaşul său. El o cântă pe aceasta, fiind aureolată de gloria
sfinţilor sihaştri care, veacuri de-a rândul, şi-au dobândit aici desăvârşirea.
Când vântul bate din vale, zice cuviosul într-o poezie, se întâlneşte cu apa
care vine din deal şi aceste două elemente îşi povestesc lucruri tainice: „Spun
atuncea (cine ştie)? / Despre sfinţii mucenici, / Despre viaţa din pustie / A
sihaştrilor de-aici ?! / Lucruri mari şi minunate, / Din trecut, or fi spunând,
/ Căci aud, strigând mirate / Cucuvaiele, oftând” (30). În poezia intitulată
Istorisire din bătrâni despre pustia Hozevei (31), poetul trece în revista
glorioasa istorie duhovnicească a locurilor unde se află astăzi mănăstirea
Sfântul Gheorghe Hozevitul. Astfel, despre primii sihaştri veniţi aici, care
s-au aşezat în peştera Sfântul Ioachim, cuviosul zice: „Din cei mai vechi (după
Scriptură) / Aflăm la «Schitul Ioachim» / Cinci pustnici mari, având sălaşul /
Deasupra, lângă ţintirim. / Iar numele erau acestea : / Ilie, Prom, Enon,
Gheneu / Cel purtător de Dumnezeu. / Izvorâtori de mir cu toţii,/ Ei sunt de
naţiune <siri> / Şi socotiţi începătorii / Acestei sfinte mănăstiri, / La
Sfânta Ana, mai la vale, / Călugării mereu sporesc / Şi repede prefac pustia /
În rai curat duhovnicesc” (32).
Oricât de săracă era natura din jur,
înduhovnicitul creator găsea în manifestările ei metafore potrivite pentru a
ilustra realităţi spirituale. În mişcarea bucăţilor, de stânci care se rup din
peretele înalt şi, căzând, antrenează alte stânci spre fundul prăpastiei,
cuviosul vede imaginea omului care: „Pierzându-şi rostul său / De multe ori
atrage / Pe alţii către rău”. Iar stâncile mai mari, care, prăvălindu-se,
obligă apa să „se târâie pe brânci” pe sub ele, sunt imagini ale necazurilor şi
ispitelor oamenilor, îngăduite tocmai ca omul „să se smerească mereu” (33). O
întâmplare cu o pasăre care, silindu-se să rupă în bucăţi un şarpe veninos,
pentru hrana puilor săi, a fost încolţită de acesta murind otrăvită, este
folosită de el pentru a ilustra urmările lăcomiei în viaţa omenească (34).
Asemenea sfinţilor din Pateric, Cuviosul Ioan se
simţea solidar cu natura înconjurătoare. În sufletul său vibrează armonios
întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Iubeşte păsările din pustie, după cum şi ele
îl iubesc pe el. În acestea vede „icoana nevinovăţiei” pe care o doreşte întrupată
şi în fiinţa sa când spune: „Zilele de iarnă, / Cu cer posomorât, / Doar
murmurul de ape / Îmi ţine de urât. / Iar vara pe căldură, / Când nimeni nu mai
vine, / O biată turturică / Se uită jos, la mine. / În preajma mea se joacă /
Frumoşii porumbei / Voind, parcă, să-mi zică / Să merg să joc cu ei. / Privind
la ei acuma, / Îmi pare că învie / Cea mult nevinovată / A mea copilărie / …Ah,
cum aş vrea acuma / Să fiu netulburat, / Ca porumbelul gingaş / Şi
preanevinovat” (35).
Porumbeii se apropie fără teamă de chilia
cuviosului, socotindu-l şi pe el un „porumbel”: „Vecinul meu din faţă, / Un
mândru porumbel / Se miră când mă vede / Adesea singurel. / Deasupra pe chilie
/ Cu puful cel mai mic / Se joacă totdeauna; / Nu-i pasă de nimic. / Deodată se
sfieşte / Sărmanul puişor / Văzându-mă pe mine / Că stau în faţa lor. / Dar
porumbelul mare / Şopteşte către el: / «Deloc să nu ai teamă! / Şi el îi
porumbel»” (36). E aici mult mai mult decât o simplă imagine poetică! Oamenii
înduhovniciţi depăşesc graniţele impuse făpturilor prin păcat. Patericul arată
că în viaţa marilor pustnici de multe ori se restaura pacea edenică între om şi
celelalte făpturi. Nu este de mirare că s-au petrecut lucruri asemănătoare în
cazul Cuviosului Ioan, om cu viaţă îmbunătăţită, adevărat urmaş al sfinţilor
sihaştrilor de odinioară. Din această perspectivă înţelegem întâmplarea
minunată petrecută la moartea Sfântului, când mulţime de păsări s-au adunat la
mănăstire, plângându-l parcă pe cel ce le-a părăsit (37).
Aşa a trăit Cuviosul Ioan în pustiu. Cugetând
adesea la moarte, necontenit smerindu-se, n-a socotit niciodată îndestulătoare
nevoinţele sale. Multe versuri care au ajuns până la noi sunt mărturisiri
sfâşietoare ale unui suflet sensibilizat la maximum de desfigurările lui,
tinzând mereu spre piscurile desăvârşirii. Se socotea mereu cel mai puţin
vrednic de cinste. Este grăitoare, în această privinţă, poezia-testament
intitulată Slove la mormântul meu – pentru patrioţii mei: „Vor trece anii
vieţii / Şi eu mă voi sfârşi, / Iar în pustia asta / Mai vrednici vor veni. /
Văzând aici mormântul, / Mă vor cinsti cumva, / Necunoscându-mi viaţa / Şi
neputinţa mea. / Deci să cunoască fraţii / Că tot ve-leatul meu / A fost lipsit
de mirul / Plăcut lui Dumnezeu. / Căci cheltuind zadarnic / Vigoarea tinereţii
/ Mi-am îngropat talantul / În toată vremea vieţii / Cu “sacul meu de lut” / Să
nu priviţi cu cinste / La trupul meu potrivnic, / Căci nu voia să rabde /
Canonul cel de schimnic. / Ci faceţj mai degrabă / O sfântă rugăciune, / Ca
Domnul Îndurării / Să-mi deie iertăciune!” (38). Iată-l pe cuvios smerindu-se
ca şi Sfântul Apostol Pavel, care se socotea cel dintâi dintre păcătoşi (I
Timonei 1, 15) ! O astfel de smerenie poartă într-adevăr pecetea sfinţeniei.
Cuviosul Ioan avea un trup plăpând, însă cu duhul
era întărit! Ştim că în vara anului 1960
s-a îmbolnăvit. Starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit simţitor. Dar, plin de bucurie şi
de linişte sufletească, se apropia de clipa plecării sale din lumea aceasta. Cu
darul lui Dumnezeu, el şi-a cunoscut de mai înainte data sfârşitului vieţii
pământeşti însemnând-o pe peretele peşterii în care îşi petrecea ultimele zile.
Şi-a dat sufletul în mâna Domnului la 5 august 1960. A adormit cu zâmbetul pe
buze şi cu mâna dreaptă binecuvântând. Trupul său, ostenit de post şi
priveghere, ai fost prohodit după cuviinţă şi aşezat apoi în peştera
„mormintelor”, în locul pe care şi-l pregătise el însuşi de mai înainte (39).
Moartea Cuviosului Ioan a fost regretată de toţi
cei care l-au cunoscut. Ca un semn deosebit de cinstire a amintirii sale, i-a
fost închinat un număr întreg din revista “Locuri Sfinte”. În editorialul
numărului de revistă citat în note, este prezentată o scurtă biografie a
renumitului nevoitor, evidenţiindu-se adânca cinstire de care se bucura el mai ales
printre călugării români de aici. „Plecarea lui, prea timpurie, din mijlocul
monahilor români din Ţara Sfântă – se spune în revistă – a lăsat adânci regrete
şi dureri sufleteşti nemărginite. Părintele Ioan a plecat din mijlocul nostru.
Am rămas fără povăţuitor” (40). I se atribuia vrednicia de sfânt chiar mai
înainte de moarte.
Marele ieroschimonah român a murit tânăr.
Împlinise doar 47 de ani, din care 23 i-a trăit în ţară şi 24 la Locurile
Sfinte. Moartea nu l-a găsit însă nepregătit. Poeziile sale mărturisesc cât de
mult cugeta el la moarte, încă din tinereţe, temându-se ca plecarea sa din
această lume să nu-l surprindă fără curăţia suflească dorită. Astfel, în una
din poeziile sale meditează: „Este vreme rânduită / Pentru călători / Ca să
meargă fiecare / La obşteasca «Închinare». / Însoţit de sfântul înger, / Duhul
meu acum, / Cu fiorii teci de teamă, / Se apropie de «vamă». / Petrecându-mă cu
taină, / Fraţii vor cânta / Cu duioasă versuire : / «Veşnica lui pomenire»”
(41). Alte poezii ale cuviosului: Spre asfinţitul vieţii mele, La sfârşitul
meu, Oglinda noastră cea de obşte, Slove pe mormânt arată în ce măsură râvna sa
pentru fapte bune era impulsionată de cugetarea la moarte. A primit-o în
linişte, ca pe un oaspete aşteptat, având cugetul Sfântului Apostol Pavel, care
zice: „Căci pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filip. 1,
21).
Timp de douăzeci de ani, trupul schimonahului
aghiopolit s-a odihnit în mormântul din peştera Sfânta Ana. Ucenicul său,
Ioanichie, îl cerceta din când în când. Deplin convins de sfinţenia părintelui
său duhovnicesc, el s-a ocupat în mod regulat de slujbele necesare, i-a aprins
luminăm şi candelă la căpătâi, pomenindu-l mereu în rugăciune. Totodată a scos
în evidenţă viaţa Cuviosului Ioan, când i-a menţinut printre cei care veneau la
mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul o neîntreruptă cinstire. Prin grija sa
s-au tipărit, la Ierusalim, două volume, intitulate Hrană duhovnicească, cu
scrieri ale Cuviosului Ieroschimonah Ioan, cuprinzând traduceri ale unor cuvinte
din Sfinţii Părinţi şi mai ales poezii religioase. Cele două volume, cu o
prefaţă semnată de arhiepiscopul Aristoboulos al Kiriacopolei, au apărut în
anul 1968 şi 1970.
La începutul lunii august a anului 1980,
conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, potrivit unei tradiţii
locale, a deschis mormântul Cuviosului Ioan, urmând ca osemintele sale să fie
aşezate în osuarul de obşte. Cei ce erau atunci de faţă au constatat însă cu
mirare că trupul său – pus în mormânt în urmă cu 20 de ani – era cu totul
nevătămat, răspândind şi bună mireasmă. Stareţul mănăstirii, arhimandritul
Amfilohie, care a fost de faţă la deschiderea mormântului, istoriseşte: „Ne
aşteptam să vedem numai sfinte oseminte, şi nu bună mireasmă. Când am luat
scândura, ce să vezi? Părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune,
aşa cum l-am pus. Parcă l-am fi pus în
mormânt de câteva ceasuri. Ba nici ceasuri, ci chiar acum, fără nici o shimbare
a înfăţişării lui; mâinile, barba, părul, schima, încălţămintea erau neatinse”
(42). Cei
care erau de faţă la această adevărată minune au vestit cu evlavie cele
constatate. La cererea obştii acelei mănăstiri, Patriarhul Benedict al
Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica de
la Sfântul Gheorghe Hozevitul, care a avut loc în ziua de 7 august 1980 (43).
După prohodirea cuvenită, trupul său a fost aşezat într-un sicriu, apoi coborât
cu grijă din peşteră şi transportat până la mănăstire. Cu rugăciuni, ectenii şi
cădiri – după tipicul prevăzut în astfel de împrejurări -, sicriul cu trupul
cuviosului a fost aşezat aici.
Pentru ca Dumnezeu să descopere dacă
nestricăciunea trupului său n-a fost cumva urmarea vreunei alunecări, a
legăturii de la arhiereii sau de la altcineva, conducerea Patriarhiei
Ierusalimului a socotit necesar să se săvârşească pentru dânsul 40 de Sfinte
Liturghii, cu dezlegări şi pomeniri. În acest interval, sicriul cu trupul
cuviosului a fost aşezat în faţa Sfintei Mese, preotul slujitor săvârşind vreme
de 40 de zile rânduielile amintite, chiar în faţa steiului. După acest răstimp,
trupul a rămas cum era mai înainte, adică nestricăcios.
Văzând aceasta, călugării din mănăstire, precum şi
toţi cei ce veneau să se închine în acest sfânt aşezământ, şi mai mult au
început să-l cinstească pe nevoitorul român. Vestea minunatei lucrări s-a
răspândit foarte repede, încât mulţi veneau anume să se închine la moaştele
Cuviosului Ioan, îndată chiar după strămutarea lor în biserică. Fiind praznicul
Adormirii Maicii Domnului, veniseră din Grecia mulţime de pelerini, clerici şi
ierarhi, toţi închinându-se cu evlavie în faţa acestui odor duhovnicesc.
Sicriul pregătit în grabă pentru strămutarea din
peşteră nefiind potrivit, conducerea mănăstirii a socotit să comande la
Ierusalim o raclă corespunzătoare din lemn de abanos, cu sticli în partea de
deasupra şi a celor laterale. La acoperirea costului acestei lucrări – 85.000
de drahme – au contribuit cu dărnicie mai mulţi credincioşi. Aşezat în raclă,
trupul Cuviosului Ioan se află acum în biserică, alături de moaştele Sfinţilor
Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul, organizatorii lavrei şi mari con-ducători
de obşti monahale.
Credincioşii care vizitează mănăstirea se opresc
în faţa moaştelor Ieroschimonahului Ioan, cinsit de ei ca „Noul Hozevit”,
închinându-se cu evlavie şi admirând frumuseţea chipului său, păstrat nealterat
atâta vreme.
Marele nevoitor în cele ale desăvârşirii, Cuviosul
Ioan, s-a dovedit întotdeauna un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe şi un
mărturisitor al credinţei celei drepte şi adevărate. Opera sa cuprinde multe
învăţături mântuitoare de suflet. Poezii precum Imnul credinţei, exprimă
ataşamentul monahului-poet faţă de credinţa ortodoxă strămoşească: „O,
Pravoslavnică credinţă, / – Tăria sufletului meu – / Prin tine mi s-a dat
putinţă / Să caut către Dumnezeu. / Când sufletul se alăptează / Cu darul tău
dumnezeiesc, / Durerea mea se alinează / Şi scârbele se potolesc. / Când
valurile ameninţă / Ca să scufunde luntrea mea, / În tine, sfânta mea credinţă,
/ Mă sprijinesc de-a pururea. / Iar când de multă slăbiciune / Greşesc Celui ce
m-a zidit, / Îmi dai curaj la rugăciune, / Să nu fiu deznădăjduit. / În viaţa
asta necăjită, / Cu tine eu mă întăresc, / Credinţă preablagoslovită, / Odorule
dumnezeiesc ! / Atunci când vor să mă doboare, / Vrăjmaşii cei neîmpăcaţi, / La
tine eu găsesc scăpare / Şi ei rămân prea ruşinaţi. / Iar la sfârşitul vieţii
mele / Nădăjduiesc că şi atunci / Adăposti-mă-vei de rele / Şi de înfricoşate
munci” (44).
În alte poezii, cuviosul înfăţişează persoana şi
opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. Se amintesc în acest sens următoarele
piese: Glasul Păstorului Celui Bun, Fiul Omului, Mirele durerii, Pentru
blândeţea şi răbdarea cea nespusă a Domnului, La dumnezeiasca smerenie a
Mântuitorului, Mielul răscumpărării în vinerea Sfintelor Patimi. În toate se
manifestă iubirea fără margini a credinciosului pentru Fiul lui Dumnezeu
întrupai, Cel ce s-a adus jertfă pe Crucea de pe Golgota pentru mântuirea
neamului omenesc.
Cuviosul se simte dator să mulţumească pentru
toate lui Dumnezeu, căci el vede pretutindeni creaţia mâinilor Lui. Chiar dacă
se simte nevrednic, nu-şi pierde nădejdea în Părintele ceresc pe Care îl simte
atât de aproape : „Cunosc că am la suflet / Veşmântul întinat, / Dar a
credinţei taină / La nimeni n-am trădat. / Şi dacă eu din fire / Slăbind, mă
poticnesc, / Dar sfânta mântuire / Eu tot nădăjduiesc” (45). De aceea se
îndeamnă mereu, îndeamnă şi pe alţii la o atitudine plină de smerenie, de
mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ca în poeziile: Cu-getări
smerite, întru slava Ziditorului şi altete.
Trăirea duhovnicească a cuviosului român este
pătrunsă de credinţa neclintită în veşnicia sufletului (46), în dreapta
răsplătire dumnezeiască după moarte (47) şi în continuarea legăturilor prin
rugăciune, dintre credincioşii de pe pământ şi cei răposaţi. Într-o poezie
plină de tâlc duhovnicesc: Canonisirea împiedicată de cei adormiţi, se
evidenţiază necesitatea şi valoarea rugăciunilor celor vii pentru cei morţi. De
aceea, în câteva rânduri, poetul cere cititorilor să se roage pentru sufletul
său.
În unele scrieri, cuviosul vorbeşte de cinstirea
Sfintei Cruci. O poezie plină de miez se intitulează chiar Semnul Sfintei Cruci
(48). Arătând semnificaţia Crucii, el îndeamnă la săvârşirea cu evlavie a
acestui sfânt semn: „Semnul crucii este nouă / Scutul cel mântuitor / Care
depărtează răul / Şi ne dă la toate spor. / Deci să facem cum se cade /
Creştinescul nostru semn, / Căci vrăjmaşii fug atuncea, / Ca de preacinstitul
lemn”. Îndemn la săvârşirea cu evlavie a Sfintei Cruci trebuie să fie cugetarea
la Patimile Domnului: „El întinde sus pe cruce / Mâinile dumnezeieşti, / Tu
măcar a face semnul, / Omule, să te sileşti. / El ne mântuie, creştine, /
Săvârşindu-se pe lemn, / Iară tu socoţi ruşine / Ca să faci al crucii semn !”.
Unele creaţii le închină Maicii Domnului:
Cugetarea umilită la durerea Maicii Domnului, Sabia durerii, Plângerea Maică
Domnului, Bucuria Maicii Domnului de Sfânta Înviere. Între lucrările sale
publicate până acum se află şi trei frumoase tropare de umilinţă către Maica
Domnului (49). Cuviosul a tradus apoi unele din minunile Maicii Domnului (50).
Adâncă evlavie a avut cuviosul pentru sfinţii
Bisericii creştine. De aceea a alcătuit câteva zeci de tropare, îndeosebi
pentru aceia cinstiţi în mod deosebit de credincioşii ortodocşi români (Sfântul
Ioan cel Nou de la Suceava, Cuvioasa Parascheva, Sfânta Muceniţă Filofteia).
Iată, de pildă frumosul tropar al ocrotitorului ceresc de la Suceava: „Trupul
la Suceava ţi-ai odihnit, / Iar la ceruri slava de la Domnul ai dobândit, /
Ioane Mucenice, să nu ne părăseşti / Pe fii pravoslavnici ai Ţării Româneşti” ;
sau acela al Sfintei Cuvioase Parascheva: „Din fundul pustiei ai alergat / Spre
pământul nostru şi Moldova te-a îmbrăţişat, / Avându-te pe tine noian de
îndurări, / La vremuri de necazuri şi grele încercări”. În alte poezii laudă pe
unii sfinţi, sau le înfăţişează viaţa în versuri: Teodosie, Maria Magdalena,
Monica, mama Fericitului Augustin, Perpetua („Floarea Bisericii din Carhidon”),
Narcis, Patriarhul Ierusalimului, Cuvioasa Maria Egipteanca etc.
Plin de sfânta cutremurare a fost cuviosul în
toată viaţa sa în timpul Sfintei Liturghii, prin care se împărtăşeşte
credincioşilor însuşi cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Domnului şi
Mântuitorului nostru Hristos. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre
traducerile realizate de el este şi acea vedenie a Cuviosului Nifon, care
evidenţiază pregnant prezenţa reală a Domnului în Sfânta Împărtăşanie (51).
Prin traducerea unei alte întâmplări, el arată legătura dintre ortodoxia
credinţei şi autenticitatea comuniunii euharistice, respingând împărtăşirea
laolaltă cu eretici (52). Totodată este adânc conştient de necesitatea
pregătirii adecvate a celui ce se apropie de Sfânta Euharistie (vezi poezia
intitulată Fără haină de nunta) (53).
Cuviosul Ieroschimonah Ioan a dovedit o atitudine
de adâncă preţuire a preoţiei şi a preoţilor. Astfel, el consideră important şi
traduce un text din Sfântul Ioan Gură de Aur, în care se arată că chiar
slujitorul nevrednic împlineşte în mod valid lucrările sfinţitoare „Pentru că
nu săvârşeşte aceasta curăţia preotului, ci darul lui Dumnezeu…” (54).
Frumoase şi ziditoare de suflet sunt şi
învăţăturile sale despre viaţa monahală. În cele două volume de opere se află
mai multe traduceri din Sfinţii Părinţi despre chipul călugăresc. Reţinem în
acest sens şi câteva versuri din poezia intitulată Reţeta duhovnicească –
pentru un sihastru: „Să nu mai priveşti la plăcerea / Prietenilor trecători, /
Căci ei nu pot să te ajute / Atuncea când va fi să mori. / Prieten bun,
câştigă-ţi plânsul / Şi rugăciunea lui Iisus, / Căci plânsul stinge focul
veşnic, / Iar ruga te-nalţă-n sus. / De-asemenea să ai prieteni / Poruncile
dumnezeieşti, / Pe care, fără de prihană, / Cu dragoste să le păzeşti” (55).
Cuviosul reţine de asemenea unele texte patristice despre feciorie, şi prin mai
multe istorisiri evidenţiază valoarea ei şi în general a curăţiei trupeşti şi
sufleteşti.
Multe dintre gândurile ascetului român îndeamnă la
viaţă creştină adevărată, împotriva ispitelor celui rău. Poezii ca: Cele şapte
păcate de moarte, Câteva stihuri despre năravuri, Paza sufletului atrag atenţia
asupra pericolului imens pe care-l reprezintă păcatul, cu toate manifestările
sale, pentru izbăvirea de cursele celui rău.
În general osârdia şi lirica înălţătoare a
Cuviosului Ioan predispun sufletul creştinului la fapte bune, îndemnîndu-l la
rugăciune, la credinţă şi mai ales la smerenie. El însuşi se simte mereu cel
mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a
ostenelilor duhovniceşti. De aceea, prin întreaga moştenire pe care ne-a
lăsat-o, Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob se dovedeşte un mare trăitor al
credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de
înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc
(56).
† LUCIAN TOMITANUL
BIBLIOGRAFIE:
1. Asupra localităţii de baştină şi a familiei Cuviosului
Ioan Iacob, vezi pe larg Pr. Gh. Lazăr, Sfinţi români: Cuviosul Ioan Hozevitul
cel Nou, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», LIX (1983), nr. 1-3, p. 85-89.
2. In volumul Hrană duhovnicească. Carte cu cele mai minunate şi umilincioase
cugetări care suie pe om cu sufletul la cer, scrisă în versuri de Ieromonahul
Ioan Iacob, tipărită de monahul Ioanichie, vol. I, Ierusalim, 1968, p. 24-26.
3. Ibidem, p. 26.
4. Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Ioan cel Nou, Hozevitul. Un sfânt român din
zilele noastre, în «Biserica Ortodoxă Română», XCIX (1981), nr. 1-2, p. 68.
5. Arhim. Claudie Derebreanu, din mănăstirea Neamţu, Crâmpeie din viaţa
Cuviosului Ioan Iacob, Noul Hozevit (în manuscris).
6. Poezia cu titlul Bântuielile unui novice are la sfârşit menţiunea «De la
mănăstirea Neamţu, 1938» (Hrană duhovnicească…, vol. I, p. 31-32).
7. Dintr-o scrisoare a Protos. Calist Barbu, datată 4 februarie 1984.
8. Vezi Pr. Gh. Lazăr, ibidem, p. 88.
9. Ibidem, p. 89.
10. Cf. art. intitulat: Ieroschimonahul Ioan Iacob, în revista «Locuri Sfinte
(Holy Places), religious periodical issued by the Jerusalem Romanian Orthodox
Church Mission, vol. III (1960), nr. 11; p. 3. Editor: Rt. Rev. Arhim.
Victorin.
11. Ierom. Ioanichie Bălan, ibidem, p. 69.
12. Spre alte ţărmuri, în Hrană bisericească, vol. I, p. 27-28.
13. Cf. Raportul superiorului Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, nr. 14
din 20 ianuarie 1947, în Arhiva Consiliului Central Bisericesc (Bucureşti),
Biserica şi căminul românesc de la Ierusalim, dosar 1948, f. 54.
14. Hrană duhovnicească, p. 77-78: «Ai venit cu ţara-n suflet, / Ca să n-o mai
uiţi în veci / Şi la dânsa, cu dorire, /, Te-ai grăbit apoi să pleci /
Frumuseţile din ţară / Negreşit, te-au fermecat… / Ai acolo munţii falnici, /
Cu poienile cu flori, / Intru care cântă vara / Sute de privighetori. / Ai
pâraiele ce zburdă / Prin pădurile de brad, / Cu mulţimea cea de păstrăvi, /
Care mişună în vad. / Vara, soarele-ndulceşte, / Nu dogoare ca aici, / Iarna,
frigul oţeleşte / Şi vă face mai voinici. / Noi suntem aici mai şubrezi, / Mai
străini, mai oropsiţi, / Căci de toate ale ţării / Frumuseţi suntem lipsiţi».
15. Mănăstirea Sfântul Sava, aşezată pe valea Chedronului (astăzi Wadi
Nebeubil), la jumătatea distanţei dintre Ierusalim şi Marea Moartă, a fost
întemeiată de Sfântul Sava cel Sfinţit (439-532). Până astăzi se vede pe
peretele stâncos de pe partea văii din faţa mănăstirii peştera în care a
pustnicit acest vestit avă înainte de zidirea primei chinovii. In timpul ei de
înflorire, mănăstirea a avut un număr mare de călugări şi pustnici, mulţi
vieţuind în peşterile aflate de o parte şi de alta a văii (în secolul al VI-lea,
numărul monahilor care ţineau de această aşezare se ridica până la 5000). In
anul 614, ea a fost distrusă de perşi şi un mare număr de monahi au fost
martirizaţi. În veacurile al VIII-lea – IX-lea. mănăstirea a suferit iarăşi din
partea musulmanilor. În scurtele perioade de linişte, aici se desfăşura o
importantă activitate religioasă şi culturală, având printre vieţuitorii ei
mari scriitori, imnografi, melozi etc. Printre aceştia se numără marele teolog,
Sfântul Ioan Damaschinul (t 749), al cărui mormânt se află în una din peşterile
din incinta mănăstirii (moaştele sfântului, luate din acest mormânt de
cruciaţi, au dispărut fără urmă). În biserica cea mare a mănăstirii se află şi
moaştele Sfântului Sava, care, după ce au peregrinat mai multe veacuri prin
Apus, fiind luate de cruciaţi, au fost redate mănăstirii, în anul 1965. Asupra
istoricului acestei lavre, vezi Jerome Murphy-O’Connor, Das Heilige Land. Ein
archaologischer Fuhrer, traducere din limba engleză de U. von Puttkamer,
Munchen – Zurich, 1980, p. 298-300. Asupra vieţii monahale din Palestina, în
veacurile al III-lea – VI-lea, vezi Lucian Făgărăşanul, Personalităţi monahale
în pustia Iudeii, în Calendarul Credinţa, 1978, p. 72-74.
16. Ierom. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 69.
17. Ibidem, p. 69.
18. Hrană duhovnicească. Carte cu scrieri care ajută sufletul să scape de la
moarte, scrisă de Ieroschimonahul Ioan Iacob, tipărită de monahul Ioanichie,
vol, II, Ierusalim, 1970, p. 12-13.
19. Arhiva Consiliului Central Bisericesc, Biserica şi Căminul românesc din
Ierusalim, dosar 1948, f. 53.
20. Raportul Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, nr. 60 din 30 mai 1947,
în arhiva cabinetului patriarhal, fond Ierusalim, dosar nr. 1, f. 22.
21. Ieroschimonahul Ioan Iacob, în rev. «Locuri Sfinte», p. 4.
22. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 107. În altă poezie, tâlcuind minunatele
evenimente biblice legate de râul Iordan, se aminteşte de asemenea schitul
românesc : «Iar mai la vale, către mare / Se află Schitul românesc / Ca o
cetate de salvare / Şi ca un rai duhovnicesc. / E ostrovul întâmpinării /
Românilor înstrăinaţi / De plaiul strămoşesc al Ţării (dragi)…» (Flori de la
Iordan).
23. Singura mângâiere românească, ibidem, p. 107.
24. La cei din urmă, ibidem, p. 81.
25. Spre asfinţitul vieţii mele, ibidem, p. 100.
26. Ierom. Ioanichie Bălan, ibidem, p. 71.
27. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 39-40.
28. Ibidem, p. 110.
29. Această mănăstire este situată în Wadi Qilt – pârâul Horat sau Cherit, din
Biblie, în preajma căruia s-a sălăşluit Sfântul Prooroc Ilie în vremea
prigonirii sale de către necredinciosul rege Ahab (III Regi 17, 3 urm.) – spre
apus de Ierihon. După tradiţie, în peştera cuprinşii astăzi în incinta
mănăstirii, s-a rugat Sfântul Ioachim şi a primit de la un înger vestea cea
bună că soţia sa, Ana, care era stearpă si înaintată în vârstă, va naşte pe
Sfânta Fecioară Maria. Primul schit a fost construit aici de către cinci
eremiţi pe la anii 420-430. Spre sfârşitul veacului al V-lea, Sfântul Ioan din
Teba, numit apoi Hozevitul (fost mitropolit al Cezareei Palestinei), a
construit, prima mănăstire, în jurul căreia s-au adunat în decursul timpului
numeroşi pustnici care trăiau în peşterile din împrejurimi. În a doua jumătate
a secolului al VI-lea, în timpul Sfântului Gheorghe Hozevitul (prăznuit la 8
ianuarie), mănăstirea va cunoaşte epoca ei de înflorire, viaţa monahală de atei
atingând culmile dezvoltării ei. În timpul invaziei perşilor, conduşi de Hosroe
al II-lea, mănăstirea a fost distrusă. După o lungă perioadă de încercări
pentru viaţa monahală de aici, în 1179, împăratul bizantin Manuel I Comnenul
ridică din nou mănăstirea, care-şi continuă viaţa ei neîntrerupt. Cf. Jerome
Murphy-O’Connor, op. cit., p. 277-278. Asupra istoricului lavrei şi a vieţii
monahale de la Hozeva, vezi Ieroschimonahul Ioan Iacob, Monastirea Sf. Gheorghe
Hozevitul şi Si. Ioan Hozevitul, în revistă “Locuri Sfinte”, III (1960), nr.
11, p. 5-10 şi, respectiv, p. l0-13
30. Din tainele pustiei de la Schitul Hozeva, în vol. Hrană duhovnicească, vol.
I
31. Ibidem, p. 120-123.
32. Ibidem, p. 121.
33. Stânci în calea vieţii, ibidem, p. 124-125.
34. Răsplata lăcomiei, ibidem, p. 125-126.
35. Icoana nevinovăţiei, ibidem, p. 123-124.
36. Tovarăşii din pustie, ibidem, p. 124.
37. Vezi relatarea Arhim. Amfilohie, stareţul mănăstirii Sf. Gheorghe
Hozevitul, publicată în revista religioasă ateniană «Sfânta Marina» (mai 1981)
şi tradusă în româneşte de Ierom. Petroniu Tănase, Alte ştiri despre Cuviosul
Ioan cel Nou Hozevitul, în «Biserica Ortodoxă Română», C (1982), nr. 3-4, p.
296-299.
38. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 49.
39. A fost îngropat în pustia unde a trăit şi a cântat în poeziile şi în alte
scrieri ale sale natura, vieţuitoarele, vieţile de sfinţi şi îndeosebi schitul
românesc de la Iordan, faţă de care avea adevărată veneraţie.
40. Cf. art. intitulat Ieroschimonahul Ioan Iacob, p. 4.
41. Pe calea veşniciei, în vol. Hrană duhovnicească, p. 98-100.
42. Cf. Ierom. Petroniu Tănase, ibidem, p. 297.
43. Au luat parte la această ceremonie arhimandriţii: Sofronie (Patriarhia
Ierusalimului), Vasile Cornilă (superiorul bisericii române din Ierusalim),
Amfilohie (stareţul mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul), Matias (stareţul
mănăstirii Sfântul Gherasim de la Iordan), ieroschimonahul Ioanichie (ucenicul
cuviosului), călugări români din Ţara Sfântă, un număr de pelerini din România.
44. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 71.
45. Imn de recunoştinţă către Dumnezeu, ibidem, p. 35.
46. Vezi mai ales poezia intitulată Veşnicia sufletului, în vol. Hrană
duhovnicească, vol. I,
p. 44.
47. Vezi traducerile cuviosului, ibidem, vol. I, p. 10-12 şi vol., p. 21-31.
48. Ibidem, vol. I, p. 24.
49. Hrană duhovnicească, vol. II, p. 33, 36 şi 41.
50. Cum este cea publicată ibidem, p. 76-78.
51. Ibidem p 14-16
52. Ibidem, p. 79
53. Hrană duhovnicească, vol. I., 38-39.
54. Ibidem, vol. II, p. 16-17.
55. Ibidem, vol. p. 13-17 şi vol. II, p. 43-53.
56. Până acum Patriarhia Ierusalimului nu s-a pronunţat pentru canonizarea lui.
Totuşi viaţa Cuviosului Ioan este cunoscută în rândul credincioşilor din
România, din Grecia, de la Muntele Athos. Un portret al cuviosului (icoană) s-a
pictat în catedrala Sfântul Gheorghe, din Hama, Siria. Un imnograf, părintele
Gherasim, de la Patriarhia Ecumenică, lucrează la alcătuirea slujbei lui. Un
pictor din Grecia zugrăveşte de asemenea icoana sa (cf. “Biserica Ortodoxă
Română”, C (1982), nr. 3-4, p. 298-299).
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi
români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p.
550-574, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţu (Hozevitul).
